Cine ti-a omorat autenticitatea si personalitatea?
Acum cateva seri m-am intalnit cu un mesaj din partea unei cliente la cursul “Latura intunecata a iubirii”, care mi-a spus cam asa “n-as vrea sa fiu mama ta, Andreea.”
Copiii visatori sunt copii problema?
Copiii ignorati sunt copii problema?
Copiii mici sau copiii mari sunt incomozi?
Sigur doamna ar fi fost fericita cu mine ca fetita mica, tacuta si ascultatoare, insa nu m-ar fi vrut prin preajma acum, ca sunt mare si gandesc cu capul meu fara sa-mi pese de mesajele ce vin din partea familiei si-a societatii. Actiune intolerabila, nu-i asa?
Conflictul intre generatii ia nastere cand incepem sa vedem lumea altfel si sa ne dorim sa fim noi insine renuntand la ceea ce ne-au spus parintii nostri ca suntem sau ar trebui sa fim, “o fetita cuminte si ascultatoare, o doctorita de renume, un avocat stralucit sau o sotie grozava” , corect? Tie nu ti s-a intamplat sa suferi ca nu te-au lasat sa devii actrita, cantareata, iubita sau scriitoare?
E greu sa nu preiei nimic de acasa ca sa poti fi tu mai tarziu in lume. E aproape imposibil. Si eu, care am fugit de la 14 ani de acasa n-am scapat de programarea materna, care-mi spunea ca lumea este un loc periculos in care nu ma voi descurca asa cum sunt. Fara libertatea de a alege propria lege e greu sa devii o personalitate.
Femeia spunea: Andreea, nu poti omori modelele familiale!”
Dar mama si tata pot omori autenticitatea si personalitatea unui inger de copil?
Cu ce drept vorbesc parintii in locul nostru? Cu dreptul experientei lor de viata?
Ca sa educti trebuie sa fii tu insuti educat, spunea Jung.
Exista vreo scoala pentru parinti-adulti si nu stiu eu? Tare m-as bucura…
Cel mai mare pacat este sa-ti fortezi copilul sa-si sacrifice personalitatea ca sa slujeasca normalitatea(societatea).
Copilul are o psihologie aparte. El saracul este dependent de psihologia familiei.
Ce asimileaza el acasa vei vedea mai tarziu, pe parcursul vietii, in relatiile lui(bune sau proaste). Te las sa urmaresti cum se desfasoara ele si-o sa intelegi cat din alegeri iti apartin. Nu-ti spun toate astea ca sa pornesti un razboi in casa, ci ca sa trezesti in tine pofta de-a pasi pe drumul tau, in casa ta, chiar daca e ea cu chirie. Stapaneste-te!
Cum a fost atmosfera spirituala in familia ta?
Daca astazi esti o femeie fara incredere si inspaimantata de viitor mi-e usor sa inteleg cu ce mesaje ai fost hranita de mica. Si pentru asta nu-ti trebuie licenta in psihologie. Oricine care se adanceste in viata intelege de unde i se trage rusinea si teama de care sufera acum. Proasta relationare si ingrijire in copilarie ne provoaca sa cautam in bratele nepotrivite iubirea si ingrijirea de care n-am avut parte acasa.
O cred pe doamna care mi-a zis ca nu si-ar dori o fiica ca mine. Este incomod sa stai in casa cu-n copil care gandeste pentru el si viitorul sau fara sa te bage in seama.
Eu, pot sa zic c-am fost binecuvantata cand am inceput sa fiu stapanita de revolutia interioara care m-a manat toata viata inainte fara sa ma uit inapoi chiar daca muream de frica. Si faptul ca am dat putere vocii mele interioare sa ma ghideze m-a salvat de mediocritate si normalitate. Doua concepte constipate de altfel.
Din contra, copiii care inca se agata de figurile parentale sufera in tacere, asta o consider eu o boala maladiva, care te stoarce de putere, vitalitate, autenticitate si creativitate.
Cum sa fii tu insuti cu niste parinti geniali, inteligenti si de succes care gandesc in locul tau? Cum sa ajungi sa te simti vreodata stapan pe tine si lumea ta interioara?
Alegerile nu-ti apartin in cazul de fata, tu ai imbracat de mica ideile, credintele si valorile acestor colosi care poarta numele de “mama si tata”. Atotstiutorii vietii lor si-a tale. Wow.
Fiicele copiaza inconstient atitudinea mamelor. Ce zici de vestea asta? Iti place cum si-a cladit mama ta relatia, viata? Sau ai fugit toata viata de modelul ei marunt de-a trai si vedea viata? Niciuna din variante nu te ajuta sa-ti desavarsesti personalitatea. E de preferat sa renunti fara resentimente la aceste modele. Eu am plecat devreme de acasa.
Dar influenta mamei mele a continuat sa-mi guverneze viata. Alegeam prost tocmai ca sa nu traiesc viata la fel ca ea, cea care mi-a dat viata. Vroiam sa ma razbun pe alegerile ei proaste. Cum a reusit ea sa aleaga un barbat care sa ne paraseasca? Si cu aceasta dorinta de razbunare in san paseam pe cararile vietii calcand in picioare regulile si normele societatatii, sfidand legile naturii, ridicandu-ma deasupra mediocritatii.
Revolutia din interiorul meu m-a ghidat in viata si imi doresc sa ai si tu pornirea asta in tine, asta te ajuta sa te descoperi si sa devii cea mai buna varianta a ta…
Sunt sigura ca acest mesaj va rani multe mame si va ingrijora multe cititoare dar eu, ca fiica deloc inteleasa si incurajata sa-mi urmez propria cale n-o sa tac in fata unei autoritati exterioare care nu stie nimic despre mine si adevarat mea natura. Nu vreau sa ajung la 60 de ani si sa regeret ca nu am trait in stilul meu. E viata mea si fac ce vreau cu ea.
Gandesc, deci exist. 
Nu asa era vorba? Iubesc, deci exist. Gandesc si iubesc felul meu de a fi. Si cred ca asta-i cea mai mare binecuvantare a vietii. Sa te alegi pe tine mereu, fara sa te gandesti ca o sa pierzi aplauzele familiei. Nu cuvintele lor de lauda conteaza la maturitate. Ci mesajele pe care ti le-au livrat cand erai mica si dependenta de ei si din pacate doar ei sunt de vina daca viata lor a fost o drama.
Tu cu imaginea asta ramai. Nu cu vorbele lor care incearca sa mascheze un adevar bine cunoscut si de o fetita de patru ani. N-am astazi amintiri de mica fiindca asta-i modalitatea copiilor de a se feri de suferinta. Eu uita imaginile, dramele, loviturile parintilor ca sa poata continua sa-i asculte si sa-i iubeasca o viata. Nu ne permitem sa uram, e un pacat, nu?
E trist si dureros. Stiu. Parintii au o responsabilitatea grea. Eu nu stiu daca o sa fiu vreodata ce mi-as dori sa fiu pentru viitorii mei copii. Dar o sa incerc sa fiu eu si atunci.
Poate n-o sa-mi asum acest rol din lasitate, dar mai bine decat sa imbrac un rol pe care nu-l cunosc si sa spun la un moment dat in viata, “n-am stiut.” Scuza asta nu e valabila.
Si criminalii tot la sanul unei mame au supt. Incestul si adulterul, violenta conjugala si toate pacatele recunoscute de suflete disperate sunt pedepsite fara sa fie intelese sau vindecate vreodata. Ei merita sa ajunga in spatele unor gratii si sa putrezeasca fara iertare. Nimeni nu sapa mai adanc…sa afle de ce acel suflet a ratacit si-a ajuns sa comita pacatul, crima.
Dar mama care isi tine “copilul” de 40 de ani la sanul ei? Ea n-ar trebui sa fie pedepsita pentru crima savarsita? Ea e o mama buna, nu-i asa? Sigur in fata unei societatati care eticheteaza in loc sa gandeasca. Ganditul e scump. Si prea putini isi permit acest lux…
Stiu ca sunt o persoana incomoda si criticata ca promovez un stil de gandire personal.
Nu m-am nascut sa schimb lumea, n-am atata forta si putere, dar macar sa incerc daca tot m-am nascut, sa fac din aceasta existenta o incercare de a exista dupa propriile legi.
“Copiii si nebunii spun adevarul.” Oare in care categorie intru? Nu-mi pasa. Imi place prea mult asocierea ca s-o las sa treaca pe langa mine. Ca si viata de altfel. O traiesc in fiecare clipa. Fara memorie. Fara regrete. Am facut ce-am stiut mai bine, ca orice parinte.:-)
Fara sa judec sau sa condamn, spun inca o data, ca rolul de parinte este cea mai mare provocare a vietii. Si rog, parintii si copii sa respecte pe cat se poate autenticitatea si unicitatea, fara prea multa dorinta de schimbare. Lasa-ti sufletele sa fie autentice si salbatice daca asta e natura lor, daca asta vor. “Nu se comporta ca un copil normal.”
Nu mai puneti etichete daca nu vreti si voi sa fiti etichetati mai tarziu. “ti-am dat tot ce-am avut mai buna, respecta-ma.” Acest “respecta-ma” este atat de periculos, el este o invitatie la imitatie ”fa ce spune mama fiindca ea ti-a dat viata.” Exista multa perversitate in educatie. Didactica nu e suficienta, nuci educatia, personalitatea este anulata prin aceasta incercare de modelare impusa si fortata. “Stim noi mai bine ce e bine pentru tine.”
Poate si intelegi de ce vocatia si personalitatea sunt doua concepte atat de straine in lumea noastra “moderna si civilizata”. Poate intelegi de ce inca nu stii cine esti intr-o lume in care-ti spune in fiecare zi cum sa vorbesti si sa traiesti. Iarta-mi tonul, dar scoate din mine forte nebanuite, care dorm, poate din prea multa reprimare. Asta-i cuvantul.
Traim intr-o lume constipata. O lume care imita. Care asculta si nu pune intrebari.
Vrei sa stii cum gandesc femeile care ies din familii care au gandit in locul lor?
“Nu sunt demn de relatii.”
“Nu sunt destul de buna.”
“Nu sunt destul de pregatita.”
“Nu sunt destul de desteapta.”
Femeile astea nu se vad asa cum sunt. Ele sufera. Sunt vulnerabile si inspaimantate de rolul ce il au de jucat in relatii si in viata. Ele nu vor sa traiasca ca mamele lor si nu stiu pe ce drum sa apuce ca sa devina ele insele. Teama si anxietatea le guverneaza viata.
Lor le lipseste curajul de a fi imperfecte, de a spune primele “te iubesc.”
E periculos sa spui ce simti intr-o lume reprimata si cenzurata. Vei fi ranit daca te arati asa cum esti, “lumea e rea si periculoasa, “barbatii sunt niste porci care te folosesc si inlocuiesc”. Sa continui? Stii prea bine ce mesaje ai de aruncat la gunoi si fara mine.
Femeile n-au compasiune fata de ele insele. Se critica mult. Se pedepsesc fiindca n-au stiut sa pastreze un barbat. Se tem sa se arate asa cum sunt, vulnerabile, sensibile si imbraca aspecte care nu le reprezinta si risca sa joace rolul altcuiva o viata intreaga.
Relatiile n-au cum sa functionezeintr-un salon al mastilor. Barbatii si femeile deopotriva sunt inteligenti si intuitivi. Nimeni nu ramane langa un om care joaca doar un rol. Noi toti vrem sa atingem sufletul unui om cu iubirea si atingerea noastra. Daca ne oprim doar la epiderma nu creste in noi dorinta de-a lega o casnicie, de-a intemeia o familie cu acel om.
Conecteaza-te cu autenticitate la barbati si femei deopotriva si vei avea o mare surpriza.
Lumea te va invita sa faci parte din ea pentru prima oara. Sa stii ca eu sunt iubita chiar daca-s criticata si judecata. Tocmai fiindca spun adevarul dureros despre mine si viata.
Spune din toata inima, spune cine esti cu toata inima!
Hai sa sa ne lasam vazuti in profunzime, in vulnerabilitate. Sa avem curajul sa iesim pe strada imperfecte, nemachiate, dezbracate de scuze, acuze si temeri. Vii cu mine?
Cultiva autenticitatea la fiecare invitatie la cina. Fa ceea ce simti, nu ceea ce ti s-a spus sa faci in codul bunelor maniere sau in regulile seductiei. Autenticitatea este o alegere constienta. Practica autenticitaea in cercul tau de prieteni, in familie, la munca, oriunde.
Nu-ti mai anestezia vulnerabilitatea!
De ce crezi ca fumezi? De ce crezi ca mananci mai mult decat are nevoie corpul tau?
De ce bei si te droghezi? De ce te operezi si imbraci haine care nu ti se potrivesc?
Pentru ca ti-e teama de respingere, de judecata si de abandon. Ti-e teama ca ceilalti o sa renunte la tine daca esti grasa sau prost imbracata. Ti s-a spus ca nu se poarta vulnerabilitatea intr-o cultura evoluata. Si cand reprimi parti din tine n-ai cum sa fii autentica. Dar tristetea si depresia nu trec cu-o poseta noua pe care ti-o achizitionezi. Ea e tot acolo si dupa ce iesi din sala de operatii. Iti vorbeste un maestru al anestezierii vulnerabilitatii. Eu am fumat, baut si m-am drogat ani la rand ca sa-mi anesteziez durerea, rusinea si teama de a fi asa cum simt si sunt.
Dar ceea ce nu stii, este ca pana ce nu vei recunoaste si vorbi despre tine si povestea ta de viata nu vei reusi sa-ti traiesti propria viata ta, ci a altora.
Puterea ta este ingropata in acelasi loc cu suferinta. Si ca sa-ti recapeti puterea trebuie sa vorbesti despre suferinta traita. Te eliberezi de trecut cand stai fata in fata cu teama si rusinea. Forta si autenticitatea este eliberata odata cu povestea ta de viata.
Draga mea, noi toti traim intr-o lume vulnerabila, unde incercam sa ne perfectionam continuu(liposuctie- implanturi de silicon -diete -pastile de slabit-haine scumpe- masini luxoase).
Am aflat si eu pe propria piele ca nu conteaza cate cunostinte, posete si bani ai, ci conteaza cat esti de constienta de cine esti si ce poti face din tine in aceasta viata.
Daca nu stii cine esti, vei ramane dependenta de ceilalti si parerea lor si vei imita un model care nu te va duce niciodata la implinire si satisfactii. Si asta deoarece si acele modele pe care le urmezi imita, nu inoveaza. Si ei au fost educati sa traiasca si sa se casatoreasca, dupa care au fost lasati sa se zbata in propriile frustrari si conflicte interioare, fara instructiuni de imbunatire a propriei vieti.
Si asa ajungem sa traim intr-o ignoranta deplina, “unde nimeni nu intreaba, nimeni nu trebuie sa raspunda.”
Esti sigura ca asta-i tot ce-ti doresti pentru tine, sanatatea ta, cariera ta si viata ta?
Fii curajoasa cu viata ta si ii vei inspira si pe ceilalti pe care acum ii admiri.
Esti imperfecta dar meriti iubire si admiratie!
Te astept intr-o calatorie a autocunoasterii si dezvoltarii personale alaturi de mine si alte femei care cultiva curajul de a fi imperfecte intr-o lume “perfecta”
Inscrierea la atelierul de stil se poate face apasand butonul de mai jos
Mare dreptate ai, Andreea! Dar uneori e asa de greu sa ne dam jos mastile...masti care ne fac sa suferim foarte mult. Ne plac lucrurile complicate, in loc sa alegem simplitatea, unicitatea.
O zi frumoasa!
Daca nu le dam jos ratam marea intalnire cu viata. Eu am incredere ca vei prinde curaj cu fiecare dezvaluire. Te imbratisez!
Andreea, esti minunata! unele articole mi-au placut, cu altele nu am fost de acord, insa niciunul nu mi-a fost indiferent! acesta m-a inspirat! te pup, mult bine
IN ZIUA IN CARE M-AM IUBIT CU ADEVARAT AM REDEFINIT CUVINTUL ,,IMPORTANT,,....ERA SIMPLU...ERA....EU.....aaaaa,Andreea sa stii ca a treia categorie care spune adevarul sint betivii....ce pot spune,,bun venit in club,,...eu sint o persoana care am depasit durerea,am trecut prin foc si am reusit....desigur mi-am gasit toate raspunsurile la intrebari...de la cele din copilarie,a venit intelegerea...am fost mereu un copil incomod,tras de mineca in fata musafirilor si bagat in dormitor,mai tirziu la fel.....eram autentica,in momentul in care am inceput sa vorbesc am pornit razboaiele...acum e pace,aici la aceasta adresa traieste un om pe deplin fericit,puternic,imperfect dar plin de iubire....bravo mie,sint o TARE ...am reusit Andreea,am reusit draga mea...pe tine te iubesc neconditionat asa cum esti.....
aaaaa..si mi se pare cel mai tare articol de pina acum pentru ca pune degetul pe rana cind rosteste,,mamele,familia,cenzura.....stresul,,...da,da....e de vorbit despre traumele copilariei..in asa-zisele familii......te pup
Pentru evolutia noastra personala crezi ca ,primordial ar fi sa ne iertam/intelegem parintii pentru ca si ei au fost, la randul lor, programati social?Si daca da, cum descopar in mine puterea de a ierta? Crezi ca putem fi cu adevarat liberi, razvratindu-ne sau avand o relatie deficitara cu parintii?Sau poate fi asta piatra de temelie in dezvoltarea mea personala?
Niciun alt articol nu a trezit in mine un asemenea tumultum de sentimente cum s-a intamplat cu acesta. Te felicit din suflet si iti multumesc pentru puterea pe care o transmiti prin aceste randuri!
oare ce poti simti cand vorbesti la telefon cu omul pe care il credeai "alesul" inimii tale,i te destainui,ii povestesti despre cele mai profunde ganduri pe care le ai si dupa ce termini convorbirea descoperi ca in camera cealalta mama ta a murit de cateva minute ,il suni iar el iti zice ca nu poate veni la tine ca nu-i plac oamenii morti? si te abandoneaza pur si simplu spunand ca nu are chef de responsabilitati cand tu nu i-ai cerut nimic...
nu,nu este o poveste, mi s-a intamplat mie, si nu stiu ce m-a durut mai mult...moartea mamei sau nesimtirea lui...
dar am decis sa merg mai departe fara sa-mi plang de mila, am lasat in urma acel personaj...poate ca a fost tocmai semnalul care imi lipsea ca sa pricep ca merit infinit mai mult de la viata asta
fain articol,sunt si eu mai nocoformista si te aprob , pentru ca am trecut prin multe situatii in viata si am ajuns sa inteleg , sa nu mai judec si sa-mi vad doar de drumul meu fara sa-mi pese ce zice lumea!
Te felicit draga mea pentru puterea interioara cu care esti inzestrata! Arhetipul Eroului te poarta de mana prin viata si iti suntem alaturi, nicioadata nu esti singura. Si mama ta vegheaza...te imbratisez cu mult drag, Andreea Sent via BlackBerry from Vodafone Romania
Andreea, as dori ca toate cititoarele/cititorii tai sa devina ''mini'' Andrele/Andrei de-ai tai.. o parte din tine, copiii sufletului tau! Dar, oare ca si copii ai tai..ar trebui sa te ascultam, sa urmam ceea ce ne trasmiti, ceea ce crezi ca e bine pentru noi , cum sa procedam, cum sa gandim.. sau ar trebui sa credem ca esti doar o ''mama'' , care vrea sa traiasca prin proprii ei copii, ceea ce ea nu a reusit? Oricare ar fi raspunsul tau..iti Multumesc si te admir! Cu deosebit respect,Kristina! P.S. Am postat inca o data mesajul meu,in speranta ca il vei observa
Iti multumesc Andreea! Te admir pentru curajul de a vorbi despre viata ta,nu este un lucru la indemana oricui,ai nevoie de curaj ,tarie de caracter si vointa. Am observat ca multi oameni au tendinta de a cosmetiza realitatea,de a se prezenta celorlalti ca fiind perfecti...dar daca stii sa citesti printre randuri suna artificia(suntem oameni, nu papusi Barbie intr-o lume de plastic roz!).Tocmai pentru ca prin articolele tale comunici deschis, direct, cred ca reusesti sa ajungi la sufletul cititorilor.
Te imbratisez cu drag,Casandra
sint fericita ca am gasit saitul tau!sa stii ca incep sa pun in practica lectiile tale.am foarte multe de invatat,dar inceputul conteaza.eu imi dau seama dupa 31 de ani,de fapt,ce sa fac sa fiu fericita,sa nu depind de altii ca sa ma faca fericita.iti multumesc,ca te-am gasit!
Te iubesc!
http://www.youtube.com/watch?v=uCg2BoKiuOM
Mi-a placut mult articolul; sunt de aceeasi parere in ce priveste relatia parinti-copii, ai surprins foarte bine felul in care decurg lucrurile...am trecut si eu prin asa ceva.
Succes Andreea!
Pentru mine este un subiect realmente dureros, eu sunt beneficiara unei mame de neclintit si neobosita pentru care santajul emotional este precum respiratia. Imi este greu sa fiu atenta in fiecare zi sa nu pic in capcanele ei si ma felicit ca am supravetuit (cate odata la propriu). Este o persoana totusi minunata, deosebit de puternica, o adevarata personalitate Alfa, dar undeva s-a produs ceva ce a facut-o sa confunde ambitiile personale, vointa ei cu dragostea de mama.Destul de complicat ,probabil ca victime sunt de ambele tabere.
Ce as fi dorit sa subliniez este ca,, atentie ''din dorinta de a te smulge din mina mamei care te tine strans cand tu plangi si te tavalesti smucindu-te plin de furie poti nimeri in fata masinii.
ce este de facut ? Cum poate realiza un copil ca este santajat emotional , un adolescent , o tanara , un adult
Prietenii, iubitii nu vor fi dispusi sa se amestece intr-o astfel de relatie care cumva devine idestructibila avand la baza sentimetul de vina si de frica inoculate in propria personalitate.
A te asocia cu o persoana cu aceleasi traume este o mare greseala nu va exista evolutie, iar cineva care nu a trecut prin asa ceva va intelege foarte greu.
Pentru a supravetui trebuie sa tii cu dintii de orice realizare personala (scolara, vocationala, sentimentala) , orice victorie iti apatine in totalitate indiferent de parerea familiei, TU EXISTI PRIN PROPIILE EFORTURI, respiri cu plaminii proprii, gandesti cu creierul tau si deciziile cu victorii si esecuri iti apartin , nu este corect ca toate realizarile sa FIE DATORATE FAMILIEI SI ESECURILE NUMAI TIE.
Mi-as fi dorit ca acum 20-30 de ani sa existe internet, persoane ca Andreea care sa incerce sa-ti fie alaturi, apreciez in mod deosebit toate materialele citite, sunt un ajutor extraordinar.
Buna ziua draga mea,e prima oara cind acest articol al tau ma face sa-i dau ocol....as dori sa constientizezi,sa faci diferenta,e bine asa ...mai transant,cu exemple personale traite acolo,in mijlocul vulcanului.....aaaa..eu mi-as dori o fiica asa ca tine,am in schimb un fiu pe care il incurajez zi de zi sa fie independent...sa nu traiasca lipit de nimeni....mi-e groaza de oamenii dependenti,lucrul acesta se transmite si la exterior.....as lansa o tema ca eu am tot cautat diverse materiale si nu imi explic..fii atenta..ce inseamna atunci cind eu de exemplu am nascut un fiu,iar mama mea a pus stapinire pe el din primele zile..si cu violenta psihica as spune asupra mea,intimidari,santaj..cum se numeste aceasta manifestare?.....atunci a inceput declinul meu si 10 ani m-am prabusit...poti crede?....acum cind scriu andreea ma privesc in oglinda si sint atit de mindra de mine...mi-am luat viata mea inapoi,fara frici,fara trecut...construiesc acum,din nou....si vom merge impreuna noi...noi oamenii sintem impreuna chiar daca ne despart strazi si orase si tari...deci impreuna noi cei din ce in ce mai multi,in viteza aceasta sa luam cit mai multi....sa existi andreea,sa scrii si sa intri mai adinc in rana..ai sa fii uimita citi oameni se vor descoperi ,aici,....eu de exemplu m-am vindecat prin scris...e o metoda..asa a inceput....vindecarea finala a fost atunci cind am putut sa-mi strig,sa urlu tot focul......atunci poposeste pacea....si curajul pentru mai departe...te imbratisez si astazi cu gindul si cu ochii..esti minunata
Draga Andreea , as vrea te rog frumos sa ma ajuti cu un sfat in legatura cu o problema pe care o am si care ma nelinisteste profund. Lucrez intr-un bar si am un client care tot imi face avansuri de vreo 2 ani de zile si eu tot incerc sa il resping DAR cu cat incerc sa il ignor cu atat devine mai insistent si incepe sa imi fie frica din ce in ce mai mult de el pentru ca simt ca a devenit obsedat de mine si la toti cunoscutii tot spune ca eu voi fi sotia lui si etc. Simt ca trebuie sa ma mut din tara sa scap de el . Cum ar trebui sa fac ? nu as vrea sa imi schimb locul de munca si nici pe el nu pot sa alung din local??? Sper sa ma ajuti cu un sfat . Iti multumesc mult si sa stii ca te admir mult pt ceea ce faci
a venit intr-o zi la mine o fata cu un test de sarcina in mana tremurand din toate incheieturile si implorandu-ma sa merg la farmacie sa-i mai cumpar unu' sa se asigure...ca poate nu iesise bine. Era fata decanului de la faculta unde eram si urma sa plece cu o bursa de studii in strainatate; o astfel de sarcina ar fi putut sa-i dea viata peste cap la momentul in care se afla, mai ales plecand intr-o tara straina, unde nu dai asa usor peste un medic "amabil" care sa te ajute...Dupa ce m-am intors inapoi de la farmacie si dupa ce si-o reconfirmat testul...am povestit cu ea si ma bucur ca am reusit s-o fac sa inteleaga ca MAMA ei e cea cu care ar fi cel maiindicat sa vorbeasca, indiferent de gravitatea situatiei si oricare altul ar fi subiectul. M-am bucurat de increderea acordata, dar am facut-o sa inteleaga ca destule prietenutze de le avem pot profita de momentele noastre de vulnerabilitate, asa ca no ofense, pentru mine la momentul respectiv cel mai indicat mi s-a parut s-o incurajez sa se apropie de mama ei si s-a dovedit a fi un bun demers. In ceea ce priveste articolul tau, nu prea vad de ce atata inversunare impotriva mamelor ce ne-or crescut si ne-or indrumat pasii in viata. Deci dupa ce ma felicitam ca datorita articolelor tale reusisem s-o convertesc pe maica-mea de partea blanda si frumoasa a baricadei, in care-i intelegem pe parintii nostri si ne luam viata in propriile maini, cu responsabilitate sa dam socoteala in fata noastra pentru alegerile de le facem si sa nu mai dam vina pe parinti...acuma vii:paf! te intorci la 180 grade impotriva a tot ceea ce predicat-ai mai inainte...Mi se umezesc ochii de fiecare data cand vad prietene de-si pun poze pe facebook in urma vizitelor mamelor lor; asa vad si eu relatia cu mama, o fiinta cu care-ti petreci frumos timpul, iesi la cafea, o suni s-o-ntrebi cum ii mai este, nicidecum sa te razvratesti si s-o pui efectiv la zid pentru lipsa ta de responsabilitate in fata alegerilor mature si constiente ce le ai de facut. Cu asa o mentalitate se va duce de rapa armonia din familii, relatiile intre bunici si viitori nepoti vor fi compromise inca inainte de-a fi construite, deoarece fiicele au fost bine incoltite impotriva mamelor cu astfel de publicatii. Nu stiu daca mi-as dori sa am un copil ca tine, probabil ar fi o provocare frumoasa, dar cu certitudine nu mi-as dori sa am o mama ca tine. Sunt pentru libertate, nicidecum pentru oameni care le stiu ei pe toate si-ti arata ei tie cum se traieste viata...cred ca o astfel de mama m-ar sufoca inainte sa apuc sa gust din plinul vietii. Sper sa-ti dai seama ce consecinte au astfel de articole.
Buna Andreea. Am ajuns pe site-ul prin Pera, iar pe Pera l-am gasit de pe un alt site de NLP. Nu conteaza asta. Cu siguranta o sa ti se para ciudat ceea ce iti voi spune
Ca sa nu ma lungesc... Ce faci cand cunosti toate teoriile astea psihologice si toate teoriile spirituale, cand ai stat de vorba cu tine si te-ai autoanalizat ani de zile (si ai constatat ca n-ai facut altceva decat sa te invarti in cerc, fara puterea de a-l rupe), cand ai intalnit in mod real sufletul pereche si totul e bine, cand esti o persoana frumoasa d p d v fizic si sufleteste, cand prietenii te prezinta oamenilor ca "cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodata", cand stii ca ai capacitati intelectuale si relationale - ca imagine de ansamblu, totul este bine in viata ta...cel putin o parte din mine e constienta de asta... ce faci cand ai toate astea si nu vrei sa le vezi, le constientizezi dar nu le accepti, de ca si cum nu le meriti. Ce faci cand nici tu nu stii ce vrei si te rog nu-mi spune "intreaba-te" pentru ca primesc mereu doua raspunsuri de ca si cum in mine sunt doi de eu care se lupta in permanenta. Uneori am impresia ca sunt la un pas de nebunie. Am impresia ca refuz sa accept viata. Si nu-ti imagina ca sunt o persoana trista sau depresiva...dimpotriva. E un paradox. Si cand spun nebunie, nu ma refer la nebunia care a cuprins masele, obsesia de a poseda lucruri, de a avea mai mult pentru a se simti implinit. Ma refer la alt tip de nebunie, care porneste de la ideea ca viata inseamna mai mult decat aspectele superficiale pe care se pune accent in societatea contemporana si parca cu cat inteleg mai mult asta, cu atat refuz mai mult sa fac parte din ea. Si stii ce e si mai ciudat? E ca si cum am un check-list al omului "oke" (asta e cu siguranta o chetsie invatata) si vreau sa imi demonstrez ca sunt conforma cu "normalitatea" (sunt frumoasa, ma duce capul, am gusturi, am un iubit, am un job, am prieteni, scoala, familie, etc), dar pe masura ce imi demonstrez ca sunt oke si imi mai bifez cate o rubrica din check-list, automat renunt la a mai face ceva dupa aia, de ca si cum a fost indeajuns ca mi-am demonstrat mie ca sunt oke si apoi gandesc hai sa o lasam balta si cu asta si renunt.
De exemplu: am vrut sa imi demonstrez ca pot sa fac o treaba buna la munca si am facut, ba chiar mi-au si marit salariul, apoi am lasat-o balta si am picat intr-o stare de letargie si lispa de motivatie si "nechef" si n-am mai facut mare lucru de ca si cum m-am imbolnavit de lene cronica. Sau am vrut sa imi demonstrez mie ca pot fi la moda si am avut o perioada in care am fost in top, apoi am renuntat la imaginea mea apoape total si acum ma imbrac numai in nonculori sau culori pale care sa nu iasa in evidenta. Sau am vrut sa fac un om care ma antipatiza din cine stie ce motiv sa ma placa si am luptat cu asta iar omul ala a devenit prietenul meu si acum ma iubeste, iar pe mine nu prea ma mai intereseaza si nici macar nu o mai sun sa vad ce face. Viata mea e un permanent conflict sau poate e un joc al mintii mele, al egoului...nu stiu. Cert este ca uneori ma trezesc si ma vad prin ochii celorlalti: lipsita de interes, de incredere in sine, de control de sine, prost-imbracata, neingrijita, cu capul in nori, dezinteresata de oameni, de relatii... si stiu ca in realitate sunt altfel(doar mi-am demonstrat-o), ca asta aleg sa le arat. O parte din mine in imi spune sa fac ce simt pentru ca asta sunt si trebuie sa ma accept asa cum sunt, o alta parte imi spune ca as putea atat de mult daca doar as depune putin efort pentru a ma conforma regulilor "lor", oricat de stupide mi s-ar parea. Observi separarea intre "mine" si "ei"?
Fac asta ca sa ma razbun pe lume? Sau ca sa ma razbun pe mine insami? Crezi ca mi-e frica, ca sunt o lasa? Ce crezi? Sunt tare curioasa sa aud parerea ta obiectiva! Am nevoie de sinceritate.
Ah, am uitat sa-ti spun: in fundalul tuturor framantarilor mele sta ideea ca totul o sa fie bine la un moment dat.
PS: am 25 de ani, am terminat psihologia (dupa ce am vrut sa-mi dovedesc ca pot intra la medicina si m-am vazut intrata, am renuntat - oricum nu o faceam pentru mine, ci pentu parinti si n-avea sens) si chiar am fost la psiholog de cateva ori in momentele in care simteam ca nu mai inteleg nimic din viata mea; m-a ajutat intr-o anumita masura, dar in cele din urma tot eu m-am ajutat.
Merci pentru lectura stiu ca scriu "romane"...
abc123
"Dar influenta mamei mele a continuat sa-mi guverneze viata. Alegeam prost ............... Si cu aceasta dorinta de razbunare in san paseam ............, ...ridicandu-ma deasupra mediocritatii."
Daca parintii ne dau libertatea mult pretinsa, ne consideram abandonati si neajutorati...daca ne sufoca cu sfaturile lor, automat ne impun parerile lor. E greu cu echilibrul... Vorbesc din propria experienta!
Te pup Andreea