Cum îţi dai seama dacă el e sufletul tău pereche?

• Tweet

• Tweet

Mă-ntreb când ne oprim din căutare… cât mai trebuie să experimentăm ca să ne săturăm?

Eu nu ştiu ce doare mai tare, să fi mereu în căutare de un altul mai bun sau să rămâi lângă el, cel potrivit sau cel nepotrivit. Cum îţi dai seama că el e? Ameţeala primelor întâlniri îmi spune că toţi sunt potenţiali parteneri de drum… lângă toţi visezi să te trezeşti în primele luni. Toţi te poartă pe braţele încântării şi ale orgasmelor în primele luni de viaţă împreună.

Şi cum se face că ne săturăm atât de curând? De ce ne piere pofta de acelaşi? M-am trezit cu aceeaşi întrebare cu care am şi adormit…

Mă gândesc puternic la ce-i în mine, la ce iese din mine şi la ce se întoarce înapoi. Vreau să mă asigur că nu plec mai departe şi de data asta… cum o fac? Oglinzile mele sunt îngrijorate de instabilitatea mea… îmi vorbesc despre iubirea noastră, mă ţin aproape de el şi de mine. Nu ştiu dacă e un păcat să-ţi cântăreşti emoţiile după ce decizia de a rămâne împreună a fost luată. Viaţa mea este plină de întrebări, despre sine, despre celălalt. Nu dorm. Tu cum eşti? Ai mai puţine întrebări? Eşti mai puţin chinuită? Nici n-am cu cine să vorbesc. Pentru restul e normal să te opreşti la vârsta mea, m-a şi întrebat o bună prietenă, cât crezi că mai poţi să alegi? Vrei să ajungi singura pe insula ta?

Nu m-a speriat întrebarea, doar ea m-a înspăimântat şi alte zeci de femei pe care le aud că se plâng de singurătate. „Cel mai greu lucru este să duci întreaga povară singură.”

„E ucigător să suporţi totul singură, să-ţi organizezi viaţa singură.”

Eu nu simt asta despre viaţa mea. Mie îmi place ce şi cum trăiesc. Nu fug aproape niciodată de mine, chiar de traversez infernul. Rămân cu mine, să mă înţeleg şi-n formă mai puţin luminoasă.. de ce nu simt la fel ca restul? Îmi lipseşte o piesă din suflet? Poate.

Autonomia atrage irezistibil, mai ales când naşte multe satisfacţii, când ţi-e bine cu ce ai construit, simţi mai puţin lipsa unui partener în viaţa ta. Şi încă mai am multe de atins.

Studiez, scriu, călătoresc, iubesc, trăiesc, mă mişc cum simt în fiecare zi, liberă. De ce să mă simt vinovată că nu simt mai mult? Nu vreau să mă opresc din ce fac şi asta presupune contact cu viaţă. Dar nici nu simt că ar fi o chestiune de alegere, ori cariera ori viaţa. Asta nu e iubire. Să mă pui să aleg între tine şi pasiunea mea? Dacă ai face-o sigur mi-ai uşura munca. Dar nu o faci.. mă laşi să fiu eu, în continuare. Nu eşti prost deloc. Ştii ce ar urma. Îmi respecţi singurătatea şi stilul de viaţă, de asta te şi iubesc, de asta sunt lângă tine după patru ani jumate de relaţie.

Scrisul m-a ferit de multă singurătate, relaţia noastră m-a şi vindecat de fobia de a rămâne singură, cu gândurile mele. Este multă emoţie sub condei. Este multă linişte în cameră după ce-ţi închei ideea, după ce-ţi scrii povestea. Te ridici mai încrezătoare, mai puternică, mai aproape de sufletul tău perfect. Eu îţi mulţumesc că mi-ai fost alături şi-ţi promit că nu-ţi rămân datoare. Rămân cu tine când ţi-e mai puţin bine. Tot ce ai de făcut este să-mi spui despre ce vrei să scriem… Mulţumesc pentru toate mesajele tale! Te iubesc, mi-ai făcut foarte mult bine!

De curând mi-am întâlnit muza, Simona Catrina. Am intrat la Tango în redacţie şi m-a prezentat colegilor ei, „v-o prezint pe Andreea Papp, este scriitoare.” M-am simţit onorată.

Ea e o frumoasă, care nu se apreciază. De asta o iubesc. E la fel ca mine, nici eu nu cred că sunt o scriitoare, opera mea e modestă. Scriu cu emoţie, cu zgomot, cu viaţa, atât.

Mă simt mică de fiecare dată când o citesc, sunt îndrăgostită de felul cum aşează cuvintele pe hârtie, de relaţia ce-o creează cu cititorul. Vreau să cresc şi eu mare.

Am timp să mă simt scriitoare. Să mă simt mare. Ce nevoie tâmpită avem, să fim recunoscuţi, admiraţi, iubiţi de cât mai multă lume. Ce slabi suntem fără apreciere.

De asta facem atâtea tâmpenii, ca să fie culese de privirea trecătorilor.. să treci neobservat, asta da chin, că o operă care nu e apreciată, autorul e sfasaiat de durere.

Ce suntem fără iubire, fără apreciere, fără adorare? Nimic? Am ajuns să-mi fac şi-o pagina de fân Andreea Papp pe facebook. Îţi dai seama ce rău iubita am fost în copilărie?

Şi iubirea ce-o am pentru oameni, pentru o altă viaţă, pentru mişcarea Stilul Tău, tot din lipsuri vine.. am găsit modalitatea perfectă pentru a-mi cârpi sufletul, tu eşti completarea mea, tu m-ai făcut întreaga, mi-ai purificat sufletul. Fără ceilalţi nu existam.. nu ne mulţumim cu noi, chiar dacă susţinem că noi înşine ne suntem suficienţi. De ce căutăm dacă ne este bine cu noi? De ce alergăm după un altul dacă nu ne este teamă de singurătate? De ce tremurăm în faţa privirii iubitului? De ce căutăm să dăm un sens experienţei noastre? De ce vrem să ajungem la timp în locul potrivit? Ca să ne întâlnim cu noi, mi-e atât de clar. Suntem nişte narcisici incurabili. Cum arăt în oglinda ta?

Ce să fac cu nevoia mea de a cunoaşte alţi bărbaţi? Să mă mint că mi-e bine? Să-l mint pe partenerul de lângă mine? Mă simt trăită de două entităţi, cea care caută să se cuibărească la braţele unui bărbat şi cea care e mereu în căutare de un altul. Căutarea iubirii este caracterizată de ambivalenta numai la mine? Toţi simţim la fel. Dar, doar unii au curaj să exprime adevărul fiinţei lor. Nu e normal să spui că-ţi doreşti şi alţi bărbaţi, eşti o stricată, nu-i aşa? Te judecă familia, societatea, nu îndrăzneşti nici măcar să ieşi dintr-o relaţie în care eşti abuzata, ignorată, minţită, înşelată, dar dintr-o relaţie cu un tip atât de frumos cum e partenerul meu. Cum mi-am dat seama că sunt altfel decât restul?

Când am simţit cum prietenele şi colegele mele mă judeca pentru felul cum trăiesc, că mai ies şi cu alţi bărbaţi. Când le-am simţit privirea acuzatoare, invidia şi gelozia pe piele, atunci am ştiut că nimeni nu consuma energie ca să îl înţeleagă pe un altul, pe nimeni nu interesează ce simţi. Ceea ce faci se încadrează în normele sociale? Nu? Eşti o târfă!

Nimeni nu se gândeşte la tine fără să gândească şi la el înainte, dacă comportamentul tău îl afectează nu spera că o să ai parte de înţelegere şi susţinere. „Bine că ea le are pe toate.” Cam asta simte o prietenă dacă ţie ţi-e bine. Cam asta ai de învăţat despre natura umană. Invidia e un animal sălbatec, pe care nu-l poţi îmblânzi niciodată.

„Eu mă dau de ceasul morţii să seduc şi să păstrez un bărbat şi ţie îţi canta zece masculi serenade… nu e drept, nu e corect. Ce ai tu şi-mi lipseşte mie? “

De ce omul se gândeşte mereu la ceea ce n-are, sau la ce are altul? De aici provine nefericirea multora.. bucuraţi-vă de ceeea ce aveţi! Totul e atât de simplu, dar noi oamenii avem darul de a ne complica existenţă atât de mult..

Ce aleg? Să fiu fericită şi judecată sau să fiu înţeleasă şi nefericită?

Oamenii se grăbesc să judece ca să nu fie ei înşişi judecaţi. E mai uşor să lipeşti o etichetă pe spatele cuiva decât să gândeşti de ce face ceea ce face. E mai uşor să aruncăm judecaţi gratuite decât să le acodam oamenilor şansă de a ne arăta exact aşa cum sunt cu adevărat.

„Nimeni nu e preţuit pentru ceea ce este, ci pentru ce spun alţii despre el.” Shopenhauer

Pentru mine viaţa nu este un program deja stabilit. Refuz să semnez fişa postului.

Eu nu trăiesc bucuroasă respectând programul dictat de societate. Mie îmi creeaz disconfort să fac ceea ce nu simt, să mă supun normelor şi regulilor. Pe mine nu mă împăca “aşa stau lucrurile de când e lumea şi pământul” sau “aşa a fost să fie.”

„Lumea nu aparţine decât celor puternici care pun în practică soluţii radicale, nu celor slabi, cu jumătăţile de măsură.” Hitler

Da. Vreau să găsesc drumul spre mine, să mă înţeleg cel mai bine cu mine şi pe urmă mă pot plimba şi prin grădină altuia. Până atunci am abţin de la „a alege pentru totdeauna.”

Fug de tipare şi „morală” unora.. aşa stau lucrurile în viaţă, de ce nu te supui?

Nu vreau să trăiesc la xerox, nu mă interesează să ocup un loc în frunte, mă interesează de ce simt, de ce trăiesc, nu de ce-i normal şi moral.

Ei sunt fericiţi? Ei care au ales să îmbătrânească lângă un partener? Uitaţi-vă la cei pe care-i cunoaşteţi, sunt fericiţi cu alegerile lor? Mi-e silă de atâta minciună şi falsitate. Împreună de frică de a nu rămâne singuri sau de a nu fi arătaţi cu degetul pe stradă. Asta-i normalitatea? Cineva trebuie să aibă ultimul cuvânt, nu-i aşa? Dacă nu tu, atunci societatea. Sclavi, asta creează generoasă societate.

„La ce te poţi aştepta de la o lume în care aproape toţi trăiesc numai pentru că sunt prea laşi să se sinucidă?”   Schopenhauer

Cunosc atâţia care pozează în familia ideală, care nu sunt nici statornici, nici mai sinceri. Dar au o familie, au un statut, au o vacanţă la mare, poate şi una la munte, pe an. Au o „ordine” în viaţă, nu deşărtăciunea în care trăiesc cei liberi şi îndrăgostiţi de viaţa lor. Câţi dintre aceştia sfârşesc pe holurile tribunalelor? Puţini.

Dar pe holurile spitalelor? Destui. Câţi îşi îneacă nefericirea în alcool şi droguri? Mulţi, poate prea mulţi. Câţi au amanta în vecini? Cei care n-au renunţat de tot la viaţă. Fiecare vrea să trăiască bine. Câţi trăiesc aşa cum vor? Te las pe tine să răspunzi la această întrebare… eu m-am săturat să privesc la sărăcia vieţii lor.

Să-ţi trăieşti viaţa din plin e o acţiune aspru pedepsită de cei dragi. Dacă împarţi cu ei fericirea ta, parcă mai eşti înţeles şi pe alocuri iertat. În schimb, dacă trăieşti fericirea în fiecare zi, eşti urât, detestat, alungat de pe insula normalităţii. Acum înţelegi de ce n-ai curaj să ieşi din filmul tău? Asta presupune să rămâi singură, fără aprobarea şi acceptarea celorlalţi. Eşti tu în stare de aşa ceva? Dar eşti în stare să-ţi maimuţăreşti dragostea? Să-ţi bârfeşti prietenul? Să-ţi chinui duşmanul? Să faci paradă cu propria persoană în lume?

La aceste întrebări răspunsul e mai uşor de găsit, da-ul iese natural din tine, doar asta face toată lumea, de dimineaţă până seara. De ce a-i face tu altfel? De ce ai îndrăzni mai mult? De ce nu-ţi priveşti destinul în faţă? Ce mai aştepţi ca să te apuci de trăit?

După vorbă lui Petrarca am ajuns să trăiesc şi eu, care zice cam aşa, s-ar părea că, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridică prin singură puterea aripilor lor şi se eliberează din cuşcă în care ceilalţi rămân închişi.

Asta s-a întâmplat cu mine, s-a întors lumea întreagă împotriva calităţilor mele, cum de mi-am depăşit condiţia de sclavă? Cum am ajuns atât de sus, într-un timp aşa scurt? Cum am îndrăznit să mă prefer pe mine? Invidia este în firea omenească şi am fost o ignorantă, până nu demult, să cred cu prostie ca cei apropiaţi mie se bucura de succesul meu.

„Cum să mă bucur de tine şi succesul tău când eu am rămas identic şi fără nimic?”

Dar, sentimentul de bucurie ce-l gusta unii când te văd nefericită este cel mai negru scenariu posibil şi cel mai răspândit. Asemenea oameni trebuiesc evitaţi, ocoliţi, scoşi din viaţa noastră.

Cum să-l urăşti pe cel ce poate, ştie, deţine, cucereşte? Eşti nebun? Eu o iubesc pe Simona Catrina, vreau să fiu ca ea, vreau să fur de la ea, vreau să o cunosc şi să mă bucur de ea şi a ei opera. Cum să-i anulez calităţile, talentul, vocaţia pentru scris?

Cât de prost trebuie să fii să muşti mâna care te hrăneşte? Foarte mulţi prosti defilează pe scena vieţii stăpâniţi de sentimentul invidiei. De asta spun, că e ca un animal sălbatec, care atacă pentru supravieţuire. Dar pe animal eu îl înţeleg şi iubesc, pe omul invidios îl alung din preajma mea şi-l dispreţuiesc. Omul invidios e în stare de orice nebunie, nu gândeşte, acţionează din teamă de a rămâne în urmă, singur şi nefericit.

Am început să enervez lumea cu voia bună, cu sănătatea mea, cu felul cum arăt, cu bărbaţii care mă curtează, cu caracterul meu nobil, cu generozitatea mea. Eu aşa sunt, veselă, ies ca să mă distrez, primesc oamenii cu un zâmbet şi o îmbrăţişare. Cât de sărac trebuie să fii cu toţi banii din lume dacă n-ai poftă de viaţă, dacă n-ai veselie în tine?

Dar, îmi asum responsabilitatea de a trăi aş acum sunt, chiar dacă asta presupune o oarecare însingurare. Mi-e teamă de ce s-ar întâmpla cu mine, dacă n-aş acţiona aşa cum simt şi sunt, nicidecum de ce aş pierde fiind eu însămi. Înţelegi? Şi ca să fiu sinceră până la capăt… îţi spun că n-o să rămâi singură niciodată, dacă ai poftă de viaţă. Te părăsesc prietenii din copilărie? Înseamnă că n-au suportat prea tare ce ai devenit şi pentru asta nu trebuie să suferi, doar să-i priveşti cu părere de rău, fiindcă ei n-au cerut mai mult de la ei şi viaţa.   Nu e vina ta că vrei mult, că reuşeşti tot ce-ţi propui. Permite-ţi să alegi lângă cine să petreci timpul. Eu nu fac compromisuri vis a vis de cele mai importante lucruri din viaţa mea. Eu ştiu cine sunt şi cât merit, măsură sta la mine în mâini, nu la ei.   Eu sunt stăpâna vieţii mele. Tu fă ce simţi, draga mea, dar începe să te stăpâneşti, dacă vrei ca  lumea să fie a ta!

Să ne întoarcem la ce ne intereaseaza şi anume: Când ştii că el e sufletul tău pereche?

Nu ştii. Nu există certitudini. E o loterie. Cât dureasca coregrafia iubirii nimeni nu ştie.

Ştiu că te preocupă fiecare partidă, fiindcă investeşti energie, iubire, pasiune, dar totul e un joc de noroc, până la urmă, cu toate testele de compatibilitate în mână. E absurd şi inutil să măsori gradul de compatibilitate la început de relaţie. În viaţa nimic nu-i stabil, permanent. Iubeşte-l cât simţi. Înlocuieşte-l când nu mai simţi. Până când? Până îţi permiţi.

Tinereţea fără frumuseţe este atractivă dar frumuseţea fără tinereţe nu are sex-appeal, zicea Schopenhauer. Destul de trist.. dar priveşte la lume, cine caută o bătrână lângă el?

Nu vezi că eşti părăsită şi înlocuită dacă treci de 40 de ani?  Toţi aleargă după tinereţe.

Şi e şi normal. Eu nu mă supăr. Dar cine mă obliga pe mine să-l iau de bun pe el?

Cât îmi permit, alerg.. oricum rezultatul final al amorului este asigurarea speciei. Asta vrea viaţa de la noi.. mai devreme, mai târziu, important este să plătim preţul naşterii.. să intrăm în această cursă pe care ne-o întinde natura. Nu destul suntem programaţi de natură, să mai las şi societaea să mă ghideze? Nu pe mine!   Eu nu vreau să mă plângă nimeni.

Eu vreau să-mi trăiesc viaţa! Tu, ce alegi?

Pe curând, Andreea

Dacă vrei mai mult, ai aici link spre cartea Secretele unei femei atrăgătoare.